Apocaliptică

Chiar dacă ne-ar semna pieirea
Sau doar ne-ar confirma dumnezeirea
Noi aşteptăm Venirea. 

Ne e mai mare foamea de dovadă
Decât credinţa.

Aprigă corvoadă!

Urma

Nici o urma de voi in voi, de eu in eul oricui,
Fiecare din noi e-al lui si al nimanui.

Sine, o zi as vrea sa traiesc fara tine,
In ochii Ei sa ma pierd 

Si viata sa-mi iasa din cerc
Fugind pe-o directie fixa, 

Cu un Dumnezeu ce-i lipsa
Si-un soare, munte si mare ce canta
Si ne pregatesc
Pozitivi sa pierim in lupta.

Autocrom

La pandă, penumbra ascunsă de lumina sumbră a vietii în care ne desfășurăm ghemul sinelui spre a deveni liniari ne va ascuți părerea falsă a unei realități cunoscute doar prin repetiția unor evenimente conforme cu standardul nostru de înțelegere și ne va îndreapta instinctul de supravietuire într-o ghemuială meschină la piciorul morții dar a continuării. 

Ne vom întoarce în moartea din care ne-am nascut, cu demnitatea furată, nu vom avea curajul de a ne limita la necunoaștere. Suntem făcuți din Dumnezeu - ce e neființă, inexistență, perfecțiune și avem viața ca stadiu similar unui fir de iarbă suspendat de nimic. 

M-am născut mîntuit, împlinesc abisul într-un tot ce nu poate fi condus. Închid ochii universului cînd mă culc, cu mîna sub cap strivesc galaxii, zîmbesc paradimensiuni, paralelizez cosmosul exterior și interior oricărui cosmos. Sunt eu, salvarea, împacarea, cascada, virgula.
Fericirea mi-e conștiință sau părere. Mi-am atins logosul si erosul cu degetul în oglindă, mă gust și mă recunosc necontenit atunci cînd fac cunoștință cu mine. (Si ce?) Și tot punctul, spațiul, lipsa, tot tu infinit, ceva-ul, orice-ul, mă face să iubesc.

Cum caut, ce caut

Același fără scop căruia-mi place uneori să cred că-i sunt rob
Mă pune în fața acestor rînduri de gînduri fragmente
Din viață făcute gheață.

Îmi leg privirea de-un spațiu arid, mîinile le inchiriez vreunui zeu
Asa cum or vrea să deseneze un eu...
Acela pe care nu-l văd în oglindă, prezent în trecut și viitor
Născut din nevoia mea de a crede în gol.

Gol părtinitor, alintat de speranțe și necunoscut,
În palmă te-am prins și te strâng, o deschid
Și te suflu în vînt.

Rau Bun

Nu stiu de poti ierta raul facut de alt om, ce-n umbra traieste in acelasi corp cu mine,
Crescand din furia lanturilor cu care-l tin legat, purtand stigmatul a ceea ce majoritatea numeste pacat.

Raul lui, ce nu cunoaste inimi raportate la alta valoare decit bunatate, si-aplica cu cruzime legea parerii lui despre bine.
Raul sub aripa caruia se implineste o cale nedreapta dar curata, ce nu mai poate rabda de himere sa-i fie-aratata.

In alta viata, ce-o vom avea promisa in fata, doua puncte nu pot fi acelasi unul. Ce-a fost implinit undeva, exista, traieste si nu se va schimba.

Nu caut iertare la stele, ci mie si tie incerc sa ma arat ca un sine autonom, identic cu el insusi.
Te rog... puterea arata-mi-o-n orice semn, sa pot sa fiu demn, cand rau si cu bine se-nfrupta din mine.